Ma cazneam de ceva vreme, mai precis cam de 1 an sa fac rost de bilete la Egoistul. Si cand compania mea placuta m-a anuntat ca este mandru posesor de patru bilete la mult ravnita piesa, aproape ca am inceput sa banui si eu ca se aproprie Armaghedonul…piesa s-a jucat pe 20 decembrie la sala mare a Teatrului National…iar eu, dintr-un teribil egoism m-am bucurat ca apuc sa o vad cu maestrul Radu Beligan. Sincer nici nu as vedea-o jucata de altcineva.
Teatrul National este in plina renovare…si ca atare transformat intr-un mare iglu. Si totusi nu gasesc ca acest neajuns ar fi o justificare pentru modul in care trei sferturi din sala a considerat sa se prezinte la o astfel de piesa.
Privind in jur, aveam senzatia ca sunt pe partia de ski de la Clabucet…nu ca as fi schiat vreodata…atata vreme cat nu se fabrica schiuri cu toc, nu ma atrage deloc acest sport :). Intreaga colectie de caciuli, sube, bocanci, pulovere model castelul Bran…o adevarata parada a modei, potrivita pentru sporturile de iarna! De notat faptul ca majoritatea fesurilor nu au parasit capetele luminate, nici macar in timpul reprezentantiei! In schimb, multi tineri…lucru imbucurator!
Personal, sunt de parere ca este o forma de consideratie si respect fata de actori modul in care alegi sa te prezinti la un teatru sau la opera, opereta etc. Ca atare, prietena mea Georgiana si cu mine eram printre putinii “ciudati” imbracati elegant. Ba in plus m-am ales si cu o mica apostrofare pe tema aceasta…si ei bine nu…nu voi renunta la acest comportament dubios de a veni cu hainele de duminica la teatru! Am zis!
Trecand peste partia de schi din sala, recunosc ca mi-ar fi placut mult mai mult sa vad piesa la Sala Atelier… mai potrivita atat pentru intimitatea in sine a acesteia cat si pentru vocea lui Beligan, slabita din pacate de varsta. Chiar si asa insa, cu evidente eforturi, Beligan este imens.
Piesa este considerata de critici un soi de testament al dramaturgului Jean Anouilh, o concluzie finala la capatul unei vieti. Dialogurile sunt savuroase, umorul fin dar pe alocuri un pic morbid. Pe masura ce incepi sa iti scrii finalul, oamenii din jur iti apar ca niste adevarate radiografii. In spatele fiecarui caracter, domina un egoism al supravietuirii.
Fie ca este vorba de resentimentele unei neveste esuate, ale unei amante inselata in aspiratiile ei, ale depravarii subtile a unor fiice plictisite de confortul social sau de esecurile unui fiu imatur…egoismul se manifesta in forma sa pura. Masura lui este data doar de reflexia din ochii celuilalt….evident, intotdeauna gasesti ca cel din fata ta este mai egoist decat tine.
Resemnarea de a recunoaste in final ca esti un egoist incurabil iti aduce un oarecare confort personal..iar acceptarea lui cu glas tare te scuteste la un moment dat de nesfarsitele reprosuri ale familiei, prietenilor, jumatatii sociale sau prietenului de tip eterna lipitoare, etern trist sau etern esuat.
Da..sunt un egoist..deal with that! Si indiferent de modul in care se manifesta egoismul personal, el pare a face parte din doza de supravietuire. Indiferent de cat de altruist poti parea, mai devreme sau mai tarziu..confortul tau isi cere drepturile. Depinde doar de tine, cat de elegant poti trece peste acest amanunt…il poti accepta cu seninatate sau poti sa incerci sa il musamalizezi aratand cu degetul catre un egoist evident mai mare decat tine!
Beligan este un urias al scenei…si daca as fi o vrajitoare adevarata i-as face cadou o potiune care il faca nemuritor..dar nu sunt!
Finalul este trist, nu pentru concluzia sa logica ci prin imaginea singuratatii…
Mă întorc la tine!
Mă întorc la tine!
Mă întorc la tine!