Tinutul Sperantei se intinde dincolo de vazduh, ascuns de nori albastri dantelati si strajuit de zeci de curcubee.
Oamenii incearca de mii de ani sa isi insuseasca poienile luminoase, rotindu-se in zbor deasupra lui, ori asezand punti imaginare, menite sa ii poarte spre cer, dincolo de Taramul Neincrederii Lor, unde tristetea si singuratatea, le intuneca zilele.
Cateodata reusesc sa patrunda pentru cateva clipe, insa lumina si blandetea tinutului, ii orbesc si le slabesc puterile. Coboara atunci de indata, scuturandu-se de praful de stele si se intorc in intunericul cu care s-au obisnuit. Ar vrea sa il cucereasca, insa, de fiecare data duc dorul zilelor de neincredere si se intorc.
Se aventureaza mereu cu forte proaspete, hotarati sa il supuna lor, sa stinga speranta ce pare a rade de ei uneori si sa alunge blandetea. Dar cand ajung acolo, mii de suflete calde de copii se aseaza cuminti intre ei si Speranta.
Candva, cu sute de ani in urma, regina Leah a primit in Tinutul ei, cativa copii tristi si abandonati. I-a mangaiat cu caldura ei si i-a convins sa ramana acolo, pazind cu strasnicie cele doua porti ale castelului. Copiii au ramas bucurosi, caci oamenii ii alungasera cu ocari si vorbe grele, atunci cand i-au surprins privind fermecati catre cer. In inima lor, Speranta se nascuse deja.
Ceva cumplit se intampla, impiedicandu-le drumul de intoarcere.
Regina Leah ii astepta zadarnic, privind cu dor dintre norii grosi si razele de soare. Uneori, obosita, varsa lacrimi amare, cautand cu privirea sufletele trimise pe pamant si nu intelegea ce ar fi putut sa ii impiedice. Ploi calde de vara, inundau atunci Taramul Neincrederii si sapau rauri adanci si repezi, care cautau cu rabdare prin tot tinutul, copii ce nu se mai intorsesera.
In jurul sau, copiii se adunasera speriati, mangaindu-l si incercand sa ii stearga lacrimile, cu manutele lor delicate. Cateva fetite cu bucle lungi castanii, il imbratisara strans, lasand caldura inimilor lor sa ii topeasca durerea.
Raul plangea insa necontenit, neputand sa povesteasca grozaviile vazute.
– Mi-ai gasit copilasii? Il intreba soptit Regina Leah
– Copiii nostri, nu mai sunt, striga Raul cu lacrimi in ochi.
– Pesemne ca este o greaseala dragul meu, il linisti Regina. Sau probabil nu i-ai intalnit tu.
– I-am cautat vreme de zeci de ani. Pe oricine intrebam, nu primeam nici un raspuns. Oamenii se fereau de mine, cand ma auzeau pomenind de copiii Sperantei.
– I-ai cautat in casele lor? Acolo i-am trimis eu.
– Nu sunt nicaieri. Nici langa oameni, nici in poieni, nici in paduri. Sunt de negasit.
Regina Leah il privi cu tristete.
– Copiii au fost trimisi oamenilor pentru a sadi speranta in sufletele lor. Nu pot fi decat in preajma lor. Trebuie ca nu ai cautat cu atentie. Si apoi stii si tu dragul meu, ca ei nu se pot intoarce mereu cu infatisarea lor de aici.
– Pe Luc l-am trimis sub forma unui catelus pufos si alb, glasui un baietel grasut. Vroiam sa mangaie o fetita cu ochii in lacrimi, care isi pierduse mama de curand si plangea noaptea in somn. Iar Luc mi-a promis ca se va cuibari langa ea si ii va alunga lacrimile. A luat chiar si speranta cu el.
– Iar Leya a plecat la o batranica care si-a pierdut fiul de curand, adauga regina. I-am dat chipul unei pisici blande, cu blana lunga si matasoasa, sa se stea un timp langa ea si sa ii alunge tristetea, mangaind-o.
– Erik ar trebui sa fie in casa unei fetite care isi dorea nespus un fratior. A luat chipul unui catel de ciocolata, cu blanita de matase si ochii negri ca taciunele, intocmai precum ursuletul ei de plus. Baietelul cel grasut privea Raul nedumerit, neintelegand nimic. Stiu sigur ca s-a dus la poarta ei, pentru l-am urmarit printre nori, pana a ajuns acolo.
– Erik a fost alungat de tatal fetitei, suspina Raul. Pe el l-am intalnit acum ceva vreme. Umbla abatut, cu blanita murdara si lovit la un picior. Mi-a povestit ca a intrat in curtea fetitei si au inceput sa se joace.. Amy se numea mititica. Dar cand cea mica l-a imbratisat cu speranta si iubire, tatal ei l-a lovit si l-a aruncat in drum, spunand ca este urat si al nimanui. Fetita a plans indelung langa gardul lor, insa tatal a fost de neinduplecat.
– Si unde este acum Erik? Il intreba regina cu lacrimi in ochi.
– Nu stiu. A zabovit doar cateva clipe langa mine si a gustat putina apa limpede. Mi-a spus ca este flamand si obosit. Il durea piciorul cumplit si se ferea sa nu fie vazut de oameni. A plecat schiopatand, cautand ceva de mancare la marginea padurii.
– Sa se fereasca de oameni? Nu inteleg ce vrei sa spui dragul meu. Erik este acolo, tocmai pentru a le aduce Speranta, nu pentru a se ascunde de ei.
– Nu am reusit nici eu sa aflu mare lucru. Raul se lasa mangaiat de fetitele din jurul lui. Cand l-am intrebat de ceilalti copii trimisi pe pamant, s-a uitat cu tristete la mine si a fugit.
– Pe pamant se intampla ceva ciudat. Toti ochii se intoarsera spre glasul subtire si cristalin care ii mangaiase.
Printesa Leeloo, cea mai mica dintre fetitele reginei Leah, aparuse de niciunde si ii privea speriata. Firava si slabuta, Leeloo, abia trecuse de optsprezece ani, insa cu greu ai fi putut sa crezi ca este atat de mare.
Cu un par lung in culoarea dulce a castanelor, care ii cadea in carlionti grei pe umerii ingusti, Leeloo privea lumea cu ochi verzi si caprui in acelasi timp. Era tacuta si timida, iar uneori zambea cu sufletul, aruncand in jurul ei, raze calde de speranta.
Copiii o iubeau nespus, pentru povestile ei cu zane, care dansau pana in zori, ori zmeii care necajeau oamenii.
– Mama. Printesa Leeloo se apropie de Regina Leah. Asteptam de atatia ani sa se intoarca copiii. Si nimeni nu stie nimic.
– Dar ce putem face noi, minunea mea? Daca nici Raul nu a aflat nimic, cine ne poate da de stire?
– Eu.
Toti copiii o priveau curiosi. Regina Leah se retrase cativa pasi speriata.
-Tu? Cum poti stii tu ceva, de aici dintre nori?
– Lasa-ma sa cobor pe pamant, mama. Ii voi cauta chiar eu si voi deslusi ce se intampla printre oameni. Ma voi folosi de puterile mele si ii voi gasi deindata. Cine altcineva ar fi mai potrivit decat o printesa?
-Asta in nici un caz. Regina o privi hotarata. Tu trebuie sa ai grija de copiii de aici.
-Mama, sunt hotarata. Erik imi era atat de drag. Am crescut impreuna, in acelasi suflet. Nu il pot lasa acolo, singur si abandonat.
Printesa Leeloo zambi si isi imbratisa mama cu drag.
– Ma intorc repede mama. Si vei vedea ca ii voi gasi pe copii. Probabil si ei ma asteapta.
VA URMA!
Articol scris in sprijinul campaniei ADOPTA- IUBESTE- ADORA!
În spatele Măștilor
În spatele Măștilor
Cum Nu am fost eu în Peru.