Am vrut initial sa scriu despre reni. Si sarmale. Cica, degeaba ai tatze si cur daca nu stii sa faci sarmale. Corect domne’. Pe distanta dintre creier si organul sexual, regasim in marea lor majoritate organe inutile relatiei sufletesti: inima, stomac, intestine, rinichi, splina, etc. Si nu prea am auzit exprimari de genul “ o iubesc de ma doare intestinul gros”.
Am vrut apoi sa scriu despre cozonac. Dar l-a mancat D pe tot! Si mi-a baut si cafeaua. Si apoi m-a privit cu ochi galesi si a vrut sa discutam despre oameni pociti.
Ca tocmai se impiedicase de o pocitanie. Coincidenta, zic..”si eu”!
Ne-am laudat fiecare cu pocitania intalnita si zau ca semanau. Indigo. Serie de fabrica.
M-am intristat un pic. Ma gandeam ca sunt originala si unica..am si eu pocitania mea, doar pentru mine. Ce chestie interesanta. Te simti asa, un fel de star de cinema, cand o pocitanie se hraneste din ceea ce crede ea ca te-ar subrezi, cand isi face un tel din viata sa te urmareasca obsesiv, sa incerce sa transpuna asupra ta propriile frustrari.
Caci da, despre ea, frustrarea bat-o vina vorbesc eu de fapt. Nu despre pociti in sensul fizic, pentru ca nu exista oameni urati, asa cum nu exista nici animale urate. Dar exista oameni pociti sufleteste. Atat de pociti si uratei incat iti vine sa fugi mancand pamantul doar cand le simti respiratia.
Oameni care dupa diverse episoade nefericite din viata lor, se lasa tarati in cea mai crunta tentatie a singuratatii: aceea a compromisului.
Am incercat si eu pe pielea mea, tentatia asta, imediat dupa divort. Frica de singuratate, nesiguranta, teama de a reinvata sa respir singura, m-au frustrat si mi-au pocit spiritul vesel, pana cand m-am trezit pe marginea prapastiei. Si compromisul ma urmarea obsesiv. Statea acolo in spatele meu, asteptand doar un semn mic sa gresesc.Este al naibii de greu sa te recompui cand te simti ca un cadavru in descompunere. Eu am avut norocul de a fi sustinuta. De prieteni, de familie dar mai ales de un barbat, care m-a convins ca sunt frumoasa. In toate felurile. Si datorita lui, am inceput sa scriu. La inceput stangaci, timid, apoi cu tupeu J.
Ma magulea increderea lui, de barbat frumos pana aproape de perfectiune, inteligent, cult si bun ascultator. M-a ridicat de la cei cateva mii de kilometri care stateau fizic intre noi. Nu m-a lasat pana nu m-a vazut inapoi pe picioarele mele de om frumos. Si orgoliul meu de diva a tipat: daca barbatul asta senzational iti spune ca esti frumoasa si talentata, ca ai o personalitate coplesitoare, cine naiba te crezi tu sa il contrazici?
Asa am avut eu norocul sa ocolesc compromisul. Pentru ca atunci cand ma pandea mai parsiv, imi intoarceam privirea spre cel care ma sprijinea. Ii datorez onoarea mea si blogul si cele doua carti care le voi publica probabil cat de curand. Si faptul ca m-a iubit la momentul potrivit, dar mai mult decat atat m-a reinvatat sa ma iubesc pe mine.
Iar faptul ca ma iubesc pe mine ca pe ochii din cap, imi lasa inima sa iubeasca la fel de deschis si alte suflete. Faptul ca ma respect pe mine, genereaza respect fata de omul pe care aleg sa il am alaturi.
Si cred sincer ca este secretul vitalitatii mele. Nu as putea sa traiesc la relanti, iubind cu jumatati de masura, crispandu-ma atunci cand ar trebui sa alint barbatul pe care il iubesc. Poate ca povestile mele nu au happy end. Ba chiar au fucking end. Dar stiu ca nu am trait niciodata o poveste de dragoste cu jumatate de gura. Nu mi-a fost teama sa imi iubesc total omul, chiar si atunci cand el m-a iubit cu jumatate de gura, cu teama de a nu isi zdruncina soclul de barbat “smecher” daca isi exteriorizeaza sentimentele. Un soclu cladit probabil din mici frustrari personale. Eu mi-am vazut de “nebunia “ mea si nu regret. Nu am iubit punand pe cantar ce si cat ofera fiecare din noi. In dragoste nu poti fi contabil. Nu mi-am conditionat sentimentele asteptand dovezi de recunostinta. Si daca am iubit, inseamna ca am gasit in el o frumusete care m-a fascinat, chiar daca pentru restul lumii parea un om ca oricare altul. Pentru mine, a fost un om demn de a fi iubit.
Am mai spus demult ca nu regret nici o lacrima varsata pentru barbatii din viata mea. Le-au meritat, asa cum au meritat si tandretea mea. Cand munca ta este legata direct de stari sufletesti, traiesti cu o alta intensitate. Dar, traiesti!
Am auzit pana la obsesie in ultima vreme, cea mai mare tampenie sociala din ultima vreme: friends with benefits. Barbati si femei isi mascheaza incompetenta sufleteasca si chiar cea sexuala sub povestea cusuta cu ata alba: suntem impreuna dar fara obligatii. Fiecare are viata lui si ne simtim bine asa. Important este sa te simti bine atunci cand esti impreuna. Fara sa fii constrans de o relatie. Si ne mai intalnim si cu alte persoane!
No shit? Pe bune? Eu cred ca cel putin unul dintre cei doi minte! Dar minte asa patologic. Adevarul e ca, este nasoala rau starea chiar si temporara de indragosteala: te simti ametit, canti de nebun toate melodiile penibile de dragoste, stralucesti dimineata In oglinda, zambesti ca fraierul la semafor, simti ca iei foc cand te suna inculpatul, te mananca toate cele cand il/o vezi, faci dragoste si nu sex, te simti frumos ca un Adonis, te crezi destept si razi pana si tu la glumele tale. Nasoala treaba, zau asa!
De ce sa alegi sa traiesti in frustrare si in freak control? De ce sa alegi sa te pocesti singur, mai ceva ca My precious, sa tii cu dintii de cea mai mare minciuna a vietii?
Urati mai sunt oamenii pociti sufleteste. Oamenii care aleg frustrarea si se cufunda intr-o mare de minciuna care ii dezumanizeaza. Oamenii care nu iubesc si nici nu se lasa iubiti! Oamenii care au senzatia ca viata este atat de lunga incat au luxul de a trai cu jumatate de gura. Si din pacate ea se poate termina chiar si intr-o secunda. Oamenii care isi intind rufele intime pe taraba din fata lor si povestesc cu emfaza, oricui este dispus sa ii asculte , cat de cool sunt ei in relatii fara tandrete dar mai ales fara respect! Respect fata de propria persoana in primul rand.
Recunosc ca, uneori ma fugareste si pe mine pocenia asta pacatoasa. Dar fiind usor narcisista imi trece repede!
In plus, mi-au fost ursit sa fiu o femeie norocoasa. Tocmai cand incep sa ma simt pocita, imi apare in viata o poveste frumoasa….
Gata, am terminat cozonacul J
Voi cand v-ati simtit pociti ultima oara? Cand ati facut ultima oara dragoste si nu sex?
ILY Cotzo.
2 Comentarii
Zâna de la colț
08 . 01 . 2015Dacă mă raportez la sensul pe care l-ai dat tu cuvântului "pocit", simt că nu pot răspunde cu "niciodată" la prima întrebare fără să mă contrazic răspunzând cu "le mai amestesc câteodată" la cea de-a doua. 🙂 Mie mi-a trebuit mult să accept că între negru și alb există gri, tot așa cum există circumstanțe. Am aflat de curând că piramida lui Maslow a fost îmbunătățită, că mai există o treaptă, cea a omului detașat de tot ce se întâmplă în jurul lui și care poate gestiona orice emoție, astfel încât el să rămână neatins de vreo întâmplare sau alta. Oricât de practică, de rațională și de fricoasă sunt, tot nu-mi doresc să ajung curând pe acea treaptă. Îmi plac emoțiile și prefer oamenii care și le exprimă, chiar dacă risc să fiu afectată. Dar un dram de control l-aș recomanda oricui, ție în primul rând pentru că mi-ești dragă. O mână de realism, o picătură de autocenzură și un strop de nepăsare. Până la urmă, ceea ce vedem la alții se află în noi.
Unknown
17 . 01 . 2015MI-a placut,tine-o tot asa!