Viața într-o Pungă

Ultimele două săptămâni cred că ne-au aruncat pe majoritatea dintre noi într-o prăpastie a rațiunii.  Într-un scenariu în care Viața ne încape într-o Pungă.

Oricât am încercat să ne menținem calmul, să ne păstrăm argumentele logice, am cedat.

Fie chiar și pentru frânturi de timp, fiecare dintre noi a cedat.

 Eu nu cred, sincer nu cred, că a rămas vreunul stană de piatră. Monument al Rațiunii.

În afară de Dana Budeanu și Chuck Norris. Respect, fraților! Chapeau.

(Chiar, știați că pe 10 Martie a fost ziua lui Chuck Norris? A făcut 81 de ani.)

Ce e cu Punga?

Eu nu am avut norocul de a primi prea multe chestii gratis în viață.  Mă refer la lucrurile materiale, evident.

Ieri, m-am trezit că îmi analizam ca un cercetător fiecare lucru de prin casă. Sună un pic a paranoia, dar da, asta făceam. Încercam să îmi imaginez cum ar fi să nu mai am nimic, într-o zi.

 Doar o pungă.

Și mi-am dat seama că nu îi cred absolut deloc pe cei care spun că “lucrurile nu contează”.

Ba contează.

Pentru mine contează fiecare lucru pe care îl am. Pentru că fiecare traznaie cumpărată are în spate ore multă de muncă, oboseală, ambiție. Hărnicie.

Și nu sunt arogantă când spun asta. Să fii harnic nu e musai o calitate, dar e ceva mișto.  

Eu nu îi cred și nici nu îi înțeleg pe cei care spun “lasă, e doar un fier” când îți lovește careva mașina. Nu e doar un fier. Este o mașină pentru care eu am muncit din greu. Și îmi vine să îl jupoi lent pe ăla care mi-o zgârie din indolența, nesimțire sau pură răutate.

Îmi vine să învăț Karate, uneori. Poate că nu sunt eu evoluată, nu știu.

Clar, punând în balanță viața și sănătatea și eu spun în unele cazuri : “bine dreaq că n-am scăpat de tine”, că nah, mașina o reparăm. Dar eu nu vorbesc acum de cazurile acestea extreme.

Eu vorbesc acum de scenariul Viața într-o Pungă.

Habar nu am și nici nu vreau să aflu vreodată cum mi-ar fi viața inghesuită într-o singură pungă.

Tot ceea ce am muncit, toate lucrușoarele astea care îmi alcătuiesc mie căminul, să le las în urmă și să fug cu o pungă.

O pungă în care cel mai probabil voi avea boabe pentru cățel, un castronel pentru apă și o pătură să o învelesc pe Lilu.

O pungă în care să poți lua doar laptele praf, câteva scutece și poate două  hăinuțe pentru copil. Sau doar medicamentele.

Pare absurd de sincer, dar eu îmi iubesc chiar și robotul de bucătărie.

Pentru că, cei care mă cunosc, știu că la el am creat prima rețetă de înghețată artizanală. Și se întâmpla asta în pandemie, când eram la pământ cu finanțele și am făcut un efort financiar foarte mare pentru a-l putea cumpăra.

Bine, când am ajuns în dreptul dulapului cu pantofi, plângeam în hohote și încercam să găsesc o soluție de a-mi putea lua cât mai mulți.

Superficial? Poate.

Sau poate că nu. Pentru că pantofii ăștia nu sunt nici primiți la mocangeală, nici gășiți pe stradă. Sunt munciți. Sunt munca mea.

Iar pantofii mei pot fi gențile tale, sau obiectele tale de artă, sau poate un tablou de familie pe care îl păstrezi de generații. Poate fi canapeaua ta, la care ai făcut rate, pentru că ți-ai dorit-o prea mult, sau poate dressingul tău pe care l-ai desenat singur.

Poate fi lustra sau televizorul șmecher sau orice altceva.

Altceva pentru care TU ai muncit.

Mă uit la oamenii aceștia din Ucraina și mă uit la pungile lor. Oameni ca noi, nici mai bogați, nici mai săraci.  Oameni care aveau venituri, munceau, aveau și ei o casă, o mobilă, televizor, pantofi, și o pisică. 

Si în multe cazuri, în punga in care si-au înghesuit viața, a avut loc și pisica.

Cum ar trebui să arăți când ai Viața într-o Pungă?

Ai voie să fugi cu hainele cu care te îmbrăcai în mod normal sau ai nevoie de o ținută specială de refugiat?

Acestea sunt o parte din mizeriile auzite de mine în ultima vreme.

Încă încerc să mă abțin în a răspunde cum se cuvine unor astfel de persoane.

Încă încerc să îmi repet constant că empatia este în esență și o alegere. Că poți fi complet indiferent la situația cuiva și nu ești obligat de lege să ajuți în vreun fel. Că ai dreptul să fii un egoist, dacă nu poți să schimbi nimic la tine.

Încă încerc să nu învăț Karate.

Nu știu cât îmi mai iese.

Nu știu nici cum ar trebui să arate un refugiat pentru a întruni unanimitatea de voturi.

“Da bă, ăsta arată a refugiat ca la carte. În curu gol, e perfect.”

Nu știu ce outfit să îmi pregătesc în cazul în care vom fi nevoiți să fim și noi refugiați. Zic să dăm niște telefoane pe la unguri sau pe la sârbi :

“Bună ziua, fiți amabil, ce se mai poartă pe la voi când ne refugiem? Geacă Adibas de la turci e prea mult? Aș avea și niște chiloți Calvin Clain făcuți la noi la Onești.

Nu sunt too much, nu?”

Habar nu aveam că există un cod vestimentar al refugiatului.

Un cod care să satisfacă orgoliul celor care arată acum cu degetul spre oamenii din Ucraina pe care îi adăpostim.

Din fericire sunt puțini și cred eu vor și sufocați curând. Dacă nu de propria lor răutate, poate de bunătatea celor care în aceste zile își împart pâinea cu femeile și copiii din Ucraina.

Nu am fost niciodată o patrioată înflăcărată dar nici nu am tăcut ca stânca atunci când cineva mi-a numit neamul “hoții Europei”. Cred că îl doare și acum falca, fie vorba între noi. Și nu știu dacă ne mai crede hoți, dar bătăuși sigur ne crede.

Și parcă niciodată nu m-am simțit mai liniștită că am rădăcinile în acest neam controversat și balcanic până în măduva oaselor.

Acest “one of the EU’s poorest members” cum ne numește publicația Straits Times.

Pagina “Ucraina” va rămâne în istoria noastră, ca o lecție a umanității, pe care poporul român, așa încuiat cum îl consideră unii, l-a scris cu sufletul deschis.

O lecție a empatiei.

Să ne ferească soarta să ajungem și noi cu Viața într-o Pungă.

Să aflăm ce înseamnă drumul unui refugiat. Să fim evaluați dacă primim sau nu o ciorbă caldă în funcție de hainele pe care le purtăm.