VALERIA

    Valeria a fost bunica mea.

Astăzi ar fi fost ziua ei și în loc de coliva la care s-ar fi uitat cu o sprânceană ridicată, prefer să vorbesc despre ea.

Ne-am luat la revedere, într-o seară târzie de 14 februarie, acum câțiva ani.

Desi, amândouă cred că am fi vrut ca momentul să fi fost cu doi ani înainte, pentru că nimic din ceea ce a fost ea nu mai rămăsese cu adevărat.

Bunica mea a trăit 95 de ani, si pana pe la 90, cocoțată pe tocuri și cu țigara în mână. Ne-a lasat să îi spunem “bunica” abia când avea cred vreo 85-86 de ani.

 Până atunci…

 „Daca mă mai strigați bunica pe strada va plesnesc pe amândouă!”

Valeria a fost cam toată viața ei o femeie de o frumusețe răvășitoare.

Brunetă, cu un păr ondulat larg și cu o pereche de ochi albaștri care te secerau.

Nu a fost niciodată bunica tipică care își răsfața nepoatele sau făcea oale de mâncare, desi gătea extraordinar de bine.

Valeria a fost un personaj, o divă.

I-au plăcut bărbații, țigările, vinul și viața în general. Și a trăit cu un tupeu fantastic.

De la ea am moștenit gustul pentru eleganță și expensive shit în general.

Plus cam toate chestiile de “cocotă”, cum le spunea ea.

Și tot de la ea am rămas cu obsesia de a avea tot timpul chiloți frumoși și scumpi pe mine, pentru că “niciodată nu știi când te calcă mașina și ajungi naibii la spital. Și râd măi mamă proștii de chiloții tăi”.

Bunica nu ar fi fost de acord în veci cu noțiunea de “chiloți de ciclu”, comozi și călduroși.

“Chiloții trebuie să iți tipe pe fund. Și daca ți-i pierzi în fund să știi că te-ai îngrășat”.

V-am citat din Valeria, pe la 80 de ani!

Valeria nu ieșea niciodată din casă fără furou de mătase și ruj pe buze. Adică, nici măcar până în coltul străzii să ia pâine.

Iubea primăvara doar pentru că era ea nascută pe 9 Martie și adora să poarte un trenci beige și bască de franțuzoaică.

Când a mai îmbătrânit, desi aveai senzația că este atemporală dacă o priveai, nu ieșea din casă fără o eșarfă la gât.

“Este dezgustător să iți expui gâtul lăsat” ne explica ea, mie și soră-mii, care o priveam prostite.

“Dar ce știți voi…purtați blugi ca muncitorii!”.

Deși nu a trăit niciodată în puf, nu țin minte să o fi auzit vreodată cerând ceva sau plângându-se. Întotdeauna găsea ea o rezolvare, chiar dacă de multe ori abordările ei nu erau tocmai pe placul “lumii”.

Dar ea avea o vorbă:

“Am fundul tare, pentru că a fost pupat mereu”.

Valeria chiar era un fel de Scarlet O’Hara, genul de femeie care își face rochie din perdele și draperii, dacă nu mai are ce să îmbrace. Iar eu cu siguranță am moștenit chestia asta de la ea. De cate ori am sărăcit, de atâtea ori mi-am făcut rochie din draperii.

 

Valeria bârfea ca orice muiere, dar cumva nu judeca.

Privea așa în zare cu ochii ei metalici și spunea prin vesnicul fum de tigară:

“Cine știe ce-o fi fost în capul ei/lui”.

A avut o gașcă de prietene cu care ne-a mâncat zilele. Noi le-am poreclit “conferința de presă”. Cam toate junele ei se roteau în jur de 85-90 de ani.

Una cu vreo 3 cancere, alta cu Parkinson, alta cu Alzheimer.

Valeria era singura highlander doar cu diabet.

Și cum îi plăcea viața, organiza în curte vara seri pentru “fetele ei”: poker pe banii de pensie și “aia de la veterani”, băutură și țigări!

 Credeți-mă! Nu e plăcut să te sune noaptea Politia din Ploiești și să iți zică că mă-ta mare, la 91 de ani tulbura liniștea publică și și-a luat amendă!

Că face bairam cu “gagicile” și nu vrea să deschidă poarta!

Toamna era pe SPA și re-eșapare la Ana Aslan. Nu stiu frate ce le fac babelor acolo dar sincer era mai în vână decât mine și sormea la un loc când venea de la “spa”.

Valeria avea diabet în ultimii ani și tolera destul de greu nebuneala mea și a soră-mii cu regimul și mâncarea cântărită.

A avut toată viața maxim 55 de kg și vara manca doar pepene și roșii.

Ia de explică-i tu că nu mai are voie pepene. Și nici băutură.

De fapt de la vișinată și căpsunată a și început cearta.

Fată orientată, când a văzut că nepoatele sunt razna cu restricțiile…a găsit ea cum să ascundă sticlele in spatele raftului cu icoane si fotografii.

După moartea bunicului meu, Valeria primea buchete imense de flori când binevoia să ne duca în vacanțe pe mine și pe sor-mea.

Mă rog, oarecum forțată de împrejurări făcea ea pe bona.

Ultimul admirator pe care îl țin minte se prezenta “dl Toma” și știa că eu și sor-mea suntem de la casa de copii și ea are grija de noi doar așa…

V-am spus că era departe de noțiunea de bunică…

Nu a știut și nici nu cred ca a vrut să stie sa fie altceva decat FEMEIE. Nu mamă, nu bunică.

Cu toate acestea, atunci când am semnat actele de divorț, m-am urcat în mașină și am rătăcit aproape toată seara pe drumuri. M-am trezit că am ajuns în fata casei ei, la Ploiești.

Valeria mă aștepta.

Cumva, avea ea un simt în plus, o telepatie extraordinară. A scos o sticla de vișinată, și-a aprins o țigară și m-a privit lung.

Cred că a fost pentru prima data când am simțit un pic de căldură în ochii ei reci și tăioși.

“Tu semeni cu bunica-tu mult. Ești prea proastă și sentimentală.

Dar ai ceva și din întunericul meu să știi.

Să vrei mult fato de la viată. Să ii ceri tot, ca altfel nu iti dă nimic.

De judecat o sa te judece oricum ca esti frumoasă. “

Încă mă urmesc cuvintele ei…

“Lasă mamă că oamenii nu ne sunt statui naibii. Or să te judece alții toată viața ta, dar tu arata-le fundul. Asta am făcut și eu și să știi că nu mi-a fost rău.

Da’ să stii că dacă nu iubesti să iti ardă pielea mai bine pleacă naibii.”

Valeria a fost singura persoană care a știut tot timpul adevărul despre divorțul meu.

M-a ascultat cu atenție și nu m-a judecat. Ne-am îmbătat în seara aia ca după război.

Vă dați voi seama cum e să te faci rangă cu mă-ta mare de vreo 88 de ani?

Si nu doar cu bautură!! Că bunica s-a prins repede că, cui se zice si la altceva!

Avea 90 de ani când a luat trenul într-o zi și a decis că vrea să vadă și ea biroul meu mare și șmecher de la București.

Eu am ajuns în ziua aceea mai tarziu, dar mă ia în primire Măria, colega mea, chiar de la ușa:

– Fată, te caută o doamna mișto. Arată senzațional. Vezi că i-am făcut cafea dar sta ca statuia la tine pe canapea și m-a expediat.

 

Intru în birou…Valeria stătea picior peste picior și își legăna ușor glezna ridicată în aer.

Avea o bascută roșie și o eșarfă verde smarald, trenciul ei beige și buclele făcute clar cu ondulatorul. Vă dați voi seama cam ce mutra am făcut când am văzut-o?

Cum puii mei să vii singură cu trenul și în pantofi cu toc? La 90 de ani?

 Într-o zi am întrebat-o:

– Valerico, tu l-ai înșelat pe bunicul?

 Și-a aprins nervoasă o țigară și aproape că a scuipat cuvintele:

– Da. Mulțumită?

– De ce?

– Hai că macar nu ești așa proastă și mă întrebi de ce. Era în ’42 cred. Era război, s-a răstit ea la mine.

– Așa, și?

– Mi-a dat o pereche de ciorapi de mătase, câteva conserve și cafea. Bunica-tu era pe front în Crimeea, cred.

– Cine era?

– Nu stiu. Un neamț. Nu îmi păsa. Îmi era prea foame. Și am vrut ciorapii aia, la naiba.

– Ce căcat făceai cu ciorapi de mătase în timpul războiului?

– Așa am știut eu că se întoarce bunica-tu. Și că o să îl aștept cu ciorapii aia nenorociți pe mine. Și așa m-am dus la gară când a venit.

Așa era Valeria. O femeie a contradicțiilor, iubită peste măsură de bunicul meu, care a venit cu ultimul batalion din Siberia. Un bărbat blând și sensibil care lumina cumva din umbra ei.

Un bărbat decorat în război pentru merite deosebite, regalist convins și îndrăgostit peste măsură de nebunia ei.

Valeria l-a iubit mult, dar in felul ei.

Cumva, cred că din lumina lui și întunericul ei m-am născut eu. Cu ochii ei albaștri dar căldura și veselia din ochii bunicului meu.

Eu, cea care astăzi, le port cu iubire inelul de logodnă, singurul lucru care mi-a rămas de ei.