S.O.S. Cariera mea!

 În fiecare dimineață MĂ TREZESC!

După ce m-am gândit în fel și chip cum să încep acest articol, din ce unghi să îl abordez, mi-am dat seama că până la urmă, acesta este singurul lucru cert de care ne putem agața în fiecare zi: Trezirea.

Iar faptul că ne-am trezit ne face datori față de noi înșine să începem cu adevărat o nouă zi. Ne datorăm asta, pur si simplu.

Mă trezesc, mă machiez, mă îmbrac frumos, îmi pun bijuteriile și mă pregătesc de o nouă zi. Ca și cum ar urma o zi normală.

Doar că nu urmează…sunt zile când nici măcar nu mai ies pe ușa casei.

Tot ceea ce știam cu certitudine despre cariera mea profesională stă acum sub un mare semn de întrebare. Și poate și tu treci acum prin același moment,chiar dacă din alte motive!

 

 

ÎNCOTRO?

Nu știu în acest moment ce urmează să fac. Dacă mă întreabă cineva unde mă văd peste cinci ani, o să îi răspund simplu :

“ Imi cumpăr pantofi Manolo Blahnik și mă duc la Ellen Show”. Eu nu știu să visez cu limită J.

Însă,așa cum spunea Steve Jobs: ȘTIU CE ÎMI FACE INIMA SĂ CÂNTE.

Doar că,vedeți voi, mie mi s-a întâmplat ca pe parcusul vieții,cântecul să se cam schimbe. Ce îmi făcea inima să cânte la un moment dat, sărea din ritm la un alt moment, ca să spun așa. Cu alte cuvinte, jinduiam efectiv altceva pentru mine.

Simțeam că nu mai sunt eu în jobul pe care îl aveam, că pot mai mult..și da recunosc: că vreau mai mult. 

Mai mult nu neapărat financiar, ci acel mai mult care să acapareze toate resursele-mi umane pe care le dețin.

Eu chiar mi-am dorit să “cânt”. Să îmi cânte pasiunea și să schimb viața oamenilor în bine. Mi-am dorit, compulsiv aproape să îi văd zâmbind și am știut la un  moment dat că meseria mea va fi cumva legată tot timpul de binele oamenilor din jurul meu.

De două ori am ales să îmi ascult intuiția feminină și să îmi schimb fundamental viața.

La 19 ani eram convinsă că jurnalismul este viața mea și scriam cu pasiune mistuitoare pentru ziarul Camerei de Comerț. Pasiunea pentru scris m-a însoțit tăcută cam toată viața mea. Mi-a fost terapie și prietena cea mai bună. Scrisul  a fost mereu ceea ce imi face sufletul să cânte!

Apoi, am avut șansa unică de a face parte din echipa de creație a uneia dintre cele mai cool agenții de publicitate: S’mart Adv. Cumva, pasiunea mea pentru scris se regăsea în noul job și am avut oportunitatea de a învața extraordinar de multe de la un om care mi-a marcat cariera,Justinian Radu.

Și cu toate acestea, la un moment dat, am ajuns să fac cu totul altceva, din punct de vedere profesional.

Cele mai mari temeri ale mele atunci când am început “altceva” au fost evident cele legate de stabilitatea financiară și de sărăcie. Lipsa unei perspective sigure și a unui venit clar  erau demonii mei.

Până am înțeles că, dacă fac economii din timp,câte un pic în fiecare zi  voi putea spune a big fuck you acestor demoni. Cu un depozit de economii în banca, care să îmi asigure traiul minim- decent pe o perioada de 1 an.

Am făcut tabele, exceluri de cheltuieli, am estimat absolut fiecare factură și cheltuiala pe un an. Am organizat cheltuielile personale, încercând să accept tăierile de buget care îmi afectau confortul o perioadă.

Am pus pe hârtie tot ce putea să însemne nouă mea afacere și când mi-a dat cu virgulă am avut un plan bine pus la punct și am plecat la vânătoarea de finanțare.

Am consumat avid orice material free care avea legătură cu proiectul meu. Nopțile sunt pentru sex dar și pentru youtube, știi ce zic?

Și dacă ar fi să dau timpul înapoi, probabil că nu aș mai pune atât de multă presiune pe partenerul de viață. 

Nu aș putea spune că m-a inspirat veodata cineva anume, am fost mereu suficient de arogantă pentru a-mi fi propria inspirație. Însă cu siguranță, personajul Scarlett Ohara și puterea ei de a spune “și mâine e o zi” mi-au marcat adolescență și ulterior toată viața.

Dacă aș încuraja pe cineva să facă un astfel de pas?

Cu siguranță da. I-aș spune să fie conștientă că drumul de la angajat la antreprenor este hardcore, rough sex, că ai nevoie de o doză mare de nebunie și curaj. Că uneori fără un pic de incostienta nu vei putea să te arunci în gol fără parașuta.

Că vor fi ani de muncă silnică, de ocnaș, că vei pierde multe petreceri și grătare cu prietenii, că vei deveni un străin pentru mulți cunoscuți. Că relația cu partenerul de viață va fi supusă unor teste și nu toate relațiile sunt menite să treacă aceste teste. Va trebui să îți asumi chestia asta.  Orice vis își cere prețul. Însă merită.

Omenirea a evoluat și s-a schimbat doar pentru că niște nebuni la un moment dat au visat.

Asta cred eu.

 

Fota arhiva persoanala 

Nu este niciodată târziu să îți schimbi cariera. Nici la 35 de ani, nici la 50 de ani. Și nimeni nu are voie să îți spună că nu poți sau că este prea târziu.

Nici o altă persoană nu are voie să te întrebe: Ce îți lipsește?Ți s-a urat cu binele?

La 50 de ani nu cred că trebuie să te gândești la pensie așa cum ti se sugerează. Dacă ții neapărat poți să o faci, însă…ești sigură că asta îți dorești cu adevărat? Ești sigură că nu poți mai mult? Ai încercat măcar? 

Nu te opri dacă asta te trezește noaptea din somn și simți că explodezi.

Nici copiii, nici soțul, nici familia, nici dizabilitățile nu pot sta în calea unui vis. Fă din ceea ce pare obstacol, un aliat. Știu, sună clișeic, însă dacă stai să te gândești concret vei vedea că nu este așa.

Prea târziu este doar atunci când închidem definitiv ochii.

Simți că poți mai mult, că vrei mai mult pentru tine în acest moment? Simți că nu mai poți sau pur și simplu nu mai vrei să te întorci la your old job după anii de concediu de maternitate? Nu te mai identifici cu conceptul de corporație, spre exemplu?

Știi cât ți-e bine și călduț…

Și totuși…visezi în secret să faci clătite după rețete pe care doar tu le știi? Sau poate să ai un van cu waffle? Ori poate să renunți la taskurile tale din leasing or insurance și să faci design floral? Sau poate îți dorești să deschizi o sala de pole dance? O cafenea pet friendly? O spălătorie auto exclusiv pentru gagici? O cofetărie? Îți place să faci biscuit pictați?

 Pare nerealist, știu. Și uneori ne este teamă chiar să și verbalizăm aceste pasiuni nebune. Și de cele mai multe ori vom fi trimise la “terapie” că sigur avem un burn out, sau ceva pe acolo.

Dar oare un terapeut adevărat ce ar avea de spus despre aceste gânduri nebune care nu ne lasă să dormim?

Este Condamnabil sau nu să îți schimbi cariera și să renunți la un job stabil pentru o pasiune?

Există oare o limita de vârstă rezonabilă pentru a face asta?

Am întrebat-o pe MONICA CARLIGEA,psiholog clinician și psihoterapeut în formare, ex HR Business Partner în diverse companii multinaționale. Monica a fost de acord să ne răspundă la câteva întrebări, atât din punct de vedere al terapeutului, dar mai ales al unei femei care a schimbat “macazul” la vârsta de 35 ani.

Câți ani aveai când ai decis să urmezi un alt drum profesional?

Oficial, ți-aș zice că aveam 35 de ani, dar realitatea e că m-am întors la ceva ce mi-am dorit să fac de la 18 ani, deci n-am schimbat direcția, ci am avut un delay de vreo 16 ani.

Care au fost cele mai mari temeri legate de alegerea ta? 

Cred că prima temere a fost că n-o să am curaj să duc schimbarea asta până la capăt, așa că mi-am păcălit mintea și mi-am propus să fac formarea în psihoterapie, în primul rând, pentru mine. 

     Apoi, după ce mă apucasem deja de formare de vreun an, m-am întrebat la ce naiba-mi trebuie mie asta, că o să profesez câțiva ani și apoi ies la pensie.

Dar, vezi tu, din profesia asta nu te scoate nimeni la pensie, decât propriu-ți creier sau organism, așa că am scăpat de grija asta destul de repede, pentru că gândul că e în controlul meu cât voi lucra mi-a fost al naibii de confortabil. 

Și, da, last but not least, mi-a fost teamă de nesiguranța financiară pe care mi-o asumam, cu atât mai mult cu cât sunt o mama singură și nu-mi permit să risc prea mult. Cu toate astea, când vine vorba de bani eu sunt destul de boemă, așa, și mi-am zis că dacă mă așez pe drumul asta e puțin probabil să nu găsesc o varianta care să-mi asigure și un confort financiar. Și iată că m-am așezat fără restante la-ntretinere. 

Au fost  persoane care te-au inspirat să faci acest pas? Sau, de fapt care a fost declicul?

Da, au fost mulți oameni de la care am furat energie și inspirație, dar omul care m-a așezat, fără să vrea, pe drumul psihoterapiei a fost o prietenă care, la 17 ani, mi-a zis “Tu asculți așa frumos. Ai fi bună de psiholog!”.

 Ăla a fost declicul inițial, care s-a lăsat cu un gol în stomac și cu o determinare pe care nimeni n-a înțeles-o atunci, nici măcar eu. Cu toate acestea, la 22 de ani, când am terminat facultatea de Psihologie, nu știam nimic despre lume și viață, nu trăisem mai nimic și mi-a fost frică să merg mai departe, în domeniul psihoterapiei, așa că am ales calea cea mai la îndemână, respectiv HR-ul și mediul corporate, care mi-au plăcut maxim. 

Preț de 12 ani nu mi-am mai pus problema să mă întorc către terapie, mai ales că aveam o carieră mișto în corporație, un copil, rate… mna, poză clasică a adultului de 30+ de ani.

La 33 de ani, însă, am început propria-mi analiză personală și, după un an de “privit în oglindă”, a început să-mi placă de mine și să fac lucruri pe care nu le făceam în mod normal, iar senzația a fost absolut fantastică.

Când te trezești, trei zile la rând, că zici “am făcut x lucru și eu nu fac asta niciodată”, îți dai seama că viața poate fi trăită diferit, dacă alegi să te împrietenești cu tine, iar atunci golul din stomac, simțit la 17 ani, a revenit. 

Am negociat cu mine mai bine de 1 an, dacă e cazul să-mi dau toată viața peste cap, să mă apuc de școală din nou și să o iau de la capăt într-o industrie despre care nu știam absolut nimic, cu atât mai mult cu cât tocmai divortasem și tot mediul meu era extrem de fragil. Nimic din exterior nu părea să-mi susțină decizia asta, însă “stomacul” îmi spunea că trebuie s-o fac. Și am făcut-o și a fost, poate, cea mai bună decizie pe care am luat-o in viața asta!

Ce te-a hotărât definitiv să pleci pe un drum nou?     

Nu cred că a fost ceva anume. Fiecare zi a fost o negociere cu mine, o gândire și o răzgândire, o lupta cu frica de necunoscut și de nesiguranță, dar bucuria cu care citeam și apoi vorbeam despre psihoterapie m-a determinat să nu renunț. Ți-am spus că-s o boemă, așa că n-am gândit-o prea în detaliu, n-am făcut plan de business, ci am început cu pași mici, păstrându-mi, totuși, un job stabil în paralel, iar la un moment dat, pur și simplu, m-am desprins de viața de corporație. 

Ce sfat le-ai da celor  care vor să urmeze un alt drum profesional?

În general, singurul sfat pe care-l dau oamenilor dragi e să facă ce simt că e bine pentru ei.

În contextul schimbării profesionale, însă, sfatul meu e să își dea voie să viseze, apoi să se documenteze, să încerce un pas mic (weekend business sau volutariat) ca să vadă dacă e ceea ce își doresc și abia apoi să decidă. Atâta timp cât ești pasionat de ceva, indiferent dacă ajungi să transformi pasiunea într-o profesie să nu, merită să aloci timp pentru lucrul respectiv și să-i dai o șansă. 

Uite, am participat în vară la un curs de scris și Andrei, trainer-ul, ne spunea că cel mai greu lucru e să scrii primele 3 fraze. Hârtia albă sperie, dar odată ce ai început, textul începe să prindă contur și nu știi cum te trezești că ai o carte gata, fără că măcar să te fi luat 100% în serios cu asta.

Așadar… visați și scrieți primele 3 fraze din vis! Apoi lucrurile se așează.    

Pe MONICA CARLIGEA o puteti gasi si pe pagina ei profesionala: