Oameni și Motive

O foarte mare parte din viața mea am trăit precum iepurașul Duracell. Motive aveam destule.

Dacă mi-ar fi vorbit cineva de “nevoia de a fi motivată” cu siguranță aș fi zâmbit ironic. Cu un gest de lehamite aș fi concluzionat:

“Astea sunt chestii pentru bătrâni”.

Să ridice primul piatra cel care nu a gândit așa în anii de apogeu și avânt tineresc.

Atunci când totul îți pare ușor, când simți că ai o putere de muncă și în general o putere de a trăi, de zici că Goliath e nimeni în drum pe lângă tine.

“Eu nu am nevoie să mă motiveze cineva”. 

“Știu ce vreau, cine sunt și mai ales unde vreau să ajung”.

Eu mi-am spus asta de multe ori. Pentru că sunt genul de persoană workaholică și de foarte multe ori extrem de ambițioasă.

Sau mai bine spus, eram.

Pentru că, mai devreme sau mai târziu, karma te ia la un meci de box.

Aduni la asta o perioadă de oboseală  cronică și câteva crosee de la viața personală și începe să îți dea cu virgulă cam tot ce faci.

Nu am crezut niciodată despre mine că voi ajunge în situația de a caută sprijin si motive în exteriorul meu.

De a caută motivarea în ceva exterior mie. O validare dacă vreți.

Mai devreme sau mai târziu cred că toți ajungem în acest punct. Și poate chiar este sănătos să îl atingem.

În cazul meu, nevoia de motivare a apărut odată cu pandemia.

Lucrând în domeniul designului floral pentru evenimente, m-am trezit față în față cu o situație pe care nu mi-o imaginasem vreodată: suspendarea dreptului de a munci.

 Acesta a fost în cazul meu declicul care m-a așezat față în față cu tot felul de trăiri pe care nu le mai experimentasem până atunci.

Mai ales că eram Invincibilă, remember?

“Și chestiile astea sunt pentru bătrâni”.

Resursele mele interioare au scăzut însă cu viteza luminii. Au scăzut până la limita la care am început să clachez.

Fizic, psihic și emoțional.

Când ești dependent de munca ta, când îți respiri pur și simplu meseria prin toți porii, să îți fie luată chestia asta, te dărâmă.

Te lasă fără busolă.

Și fără Motive.

Au fost multe zile de sâmbătă în care mă trezeam dimineața și pur și simplu nu mai găseam un motiv nici măcar să mă dau jos din pat. 

Iar când ești tânăr, frumos, sănătos și cu o carieră strălucitoare nu prea îți vine să urli în gura mare:

“Am nevoie de un motiv serios să mă dau jos din pat.”

Sau cel puțin, așa cred că se vede din exterior.

Rușinea asta m-a împiedicat mult timp să cer ajutor. Să le spun celor apropiați că am nevoie de ei. Nu aș putea spune că m-am acomodat cu ea nici acum.

Uneori, însă, motivele apar neinvitate la ușa.

Am fost recunoscătoare pentru toate încercările oamenilor de a mă ajuta.

Dar de multe ori, modul în care au înțeles să mă motiveze, deși era făcut cu bună credință și chiar cu dragoste, m-a pus mai rău la pământ.

“Să vezi ce o să te doară”

Și îmi aduc aminte acum de o prostie de “pamflet” pe care o făceam cu colegii la școală, pe când învățam Luceafărul:

Cam așa și cu tentativele de motivare cu care m-am pricopsit. Și m-a durut fundul ca pe Luceafăr.

 Mai ales previziunile apocaliptice de genul: “Dacă nu te aduni și nu faci ceva, o să pierzi tot.”

 Mă critici sau mă motivezi?

Pentru că uneori folosim critica pe post de motivare.

Am fost acolo. Da, da. Un maestru al criticii aș putea spune. Și încă mai sunt, deși mă străduiesc să anulez partea asta care nu îmi mai place la caracterul meu.

Nu îmi iese tot timpul, încă.

Și de asta spuneam că uneori te ia Karma la un meci de box. Pentru că am primit la critică pe post de motivare, cât să îmi spăl toate păcatele de hitleristă.

Am primit sfaturi deși nu le ceream. Am primit critică deși era ultimul lucru pe care mi-l doream. 

Am primit idei de afaceri și “reinventare” profesională când eu căutam doar un motiv să mă mai trezesc a doua zi.

Când eram atât de obosită încât și să citesc o pagină era deja un efort prea mare.

Am primit tăceri cumplite care m-au rănit profund.

Dar am primit și tăceri care mi-au alinat sufletul. Pentru că au venit însoțite de prieteni care au adus o sticlă de vin și au ales să tacă lângă mine.

Și abia atunci, în întunericul acela am înțeles că nu aveam nevoie nici de sfaturi, nici de critică, nici de planuri.

Aveam nevoie să tacă cineva lângă mine. Sau să mă facă să râd. Să mă întrebe de sex și de orice altceva.

Bulshiturile motivaționale mă lasă rece.

 Eu nu am rezonat niciodată cu “tratatele” astea moderne și motivaționale.

Nici cu tabarele de regăsire a copilului interior, pe undeva pe malul lacului Tanganyka (asta e în Africa de Sud).

Sau cu Ziua de venerare a Pântecului, purificarea chakrelor cu ceai de păpădie tomnatică și detoxifierea emoțiilor cu apă magnetică.

Sau mai nou cu terciul de ovăz.

Știu, nu are legătură, dar voiam să vă zic și asta. Eu când citesc “mi-am făcut un terci de ovăz cu pudra proteică” deja îmi imaginez un porc stelar care grohăie pe lângă castron.

Sper să treacă repede moda asta în care vedetele își postează un borhot grețos, verde sau gri ciment și ne îndeamnă să trăim “sănătos” cu pudra de talc.

Să revenim.

Eu nu rezonez cu nimic din chestiile astea înălțătoare. Sunt un om mai simplu.

Eu rezonez cu prietenii mei. 

Cu oamenii în care am încredere și pe care îi iubesc. Cu oamenii pe care îi admir în social media sau în viața reală.

Citeam comentariile de la postarea mea de pe pagina de Facebook și îmi dădeam seama că măcar nu sunt singura care nu rezonează cu “terciul de ovăz “

Gabriela își găsește puterea în copiii ei. Un simplu “Hai să îți bei cafeaua” o ajută de multe ori să meargă mai departe.

Gabi, pe care de altfel o am și în viața mea personală, aproape de suflet, scrie:

“Eu vreau să îi pot spune cuiva păsul meu și doar să mă asculte. Să nu mă judece. Să mă privească în ochi și să mă strângă tare în brațe. Să fie acolo pentru mine, doar în acea clipă. Atunci simt că nu sunt singură și că-mi pot strânge puterea într-un punct. Ca un laser. Și din durerea aia îmbrățișată, mă pot ridica”

Ne motivează oare real fonfleurile astea motivaționale pe care nici măcar nu le înțelegem uneori?

Sau ne motivează oamenii simpli, de lângă noi? Oamenii care își lasă critica acasă și doar ne ascultă?

Avem nevoie să ne simțim înțeleși, asta este clar.

 Avem nevoie să fim ascultați și atât, uneori. Fără comparații, fără încurajări inutile și mai ales fără “judecată”.

Iar alteori avem nevoie de exemple pozitive și de o porție bună de râs.

“Cred că aș fi avut nevoie de o persoană energică și amuzantă, care doar să fie acolo. Am remarcat că o discuție relaxată, spumoasă sau plină de umor reușește cumva să mă scoată din starea nașpa și să îmi găsesc motivația” scrie Carmen.

Alina și-a găsit puterea de a se ridică într-o zi oribilă, luându-și energia din câteva cuvinte frumoase spuse de un prieten:

“Astăzi nu plângi..astăzi ești frumoasă. Astăzi demonstrează fetiței tale cât de frumoasă este mama ei”.

Eu cred acum în motivarea oamenilor.

Am auzit de multe ori în jurul meu lamentarea că ne-am înrăit cu toții. Mai precis, că pandemia ne-a înrăit. Ne-a luat capacitatea de a fi empatici.

Oare? Oare ne poate lua cineva, ceva ce nu am avut niciodată? Eu nu cred că s-a înrăit nimeni. A devenit doar mai vizibilă și mai vocală răutatea din unii oameni.

Dar asta nu înseamnă să ne lamentăm și să alegem să îi vedem doar pe ei.

Acum două zile, în secția de Oncopediatrie Iob, Alma a avut la doar 16 ani lansarea romanului “Eu sunt Alma…”

A fost scris din durerea și deznădejdea unei adolescente pusă față în față cu un diagnostic oribil.

Alma a căzut. Și apoi s-a ridicat. A scris, a descătușat durerea și în cele din urmă a învins.

Secretul ei? Un om deosebit. Doamna profesor Magda Jianu.

O femeie remarcabilă, care a știut cum să o motiveze să se ridice.

Le priveam la lansare, îmbrățișate ca mamă și fiică dar fiind profesor și elev. Și am simțit o emoție profundă și recunoștință că le cunosc.

Alma cea frumoasă este dovada vie a ceea ce înseamnă puterea motivării.

Abia aștept să îi citesc romanul și să vă povestesc despre el.

Ar fi frumos să nu ne zgârcim în a motiva oamenii de lângă noi.

Poate uneori nici nu ne vor cere asta. Poate nu au curaj sau nici măcar nu mai au glas. Trebuie doar să îi observăm.

Și să ne oprim o clipă pentru ei. Să le fim acolo.

Să le fim tăcere sau poate un pahar cu vin roșu.

Sau un film bun. O conversație haioasă și “spumoasă” cum spunea Carmen.

 “Motivarea” nu are nevoie decât de un strop de umanitate. Și simplitate.

3 minutes of Tracy and his reason: Tracy https://www.youtube.com/watch?v=V6hQ9HSKlIE

Pentru mai multe idei geniale te poti abona la newsletter (homepage-Abonare)

Sau mă poti urmari pe Instagram: @samanthissima_blog