Când am plecat de pe insulă știam deja care va fi titlul articolului.
Burano, Insula fără Timp.
Mă țineam cumva într-un echilibru precar, între var’mea și două babe cârcotașe care bârfeau turiștii în italiană.
Aveau boală pe chinezi și erau fierte rău pe nemți.
Eram atât de obosită încât simțeam că dacă închid un pic ochii o să adorm ca Rapunzel pe pervazul din turn.
De fapt, dacă stau să mă gândesc, chiar cred că atipeam și mă trezeam brusc când răcnea
descreieratul de la debarcader: Toriceeeeliii. Liiiido.
Noroc că Vaporetto asta de te duce el prin insule este un soi de autobuz cu vâsle.
Mbine, exagerez nu avea chiar vâsle dar ați înțeles voi peisajul.
Ceea ce este bine în acest context este că devine ușor imposibil să adormi și să cazi peste balustradă.
Și având în vedere că pe Vaporetto stai ca sardinele în conservă, șansele să pici doar tu ar fi minime.
Dar, să o iau cu începutul.
Adică , până la Burano, Insula fără Timp
Vă spun sincer că atunci când am început Project Venezia nu am crezut că va avea atât de mult succes.
Mi-am dorit să scriu despre acest oraș superb și mai mult decât atât mi-am dorit să îl simt și să îl cunosc în felul meu.
Veneția despre care nu am citit pe bloguri.
Pentru că nu văd sensul să încep să înșir și eu niște obiective pe care până la urmă le puteți găsi la un simplu search sau pe Wikipedia.
În cele două luni de când am început publicarea articolelor din seria Project Venezia, am primit foarte multe fotografii din aeroport.
Și mesaje de genul : Am plecat și noi la Veneția. Avem traseul tău.
Am primit poze cu inghetata mea favorită, cu pastele lui Beppe și cu trattoria vecinului din Cannaregio.
Și în astfel de momente și mesaje, totul capătă un alt sens. Un sens pe care nu îl pot descrie încă în cuvinte.
Primele articole din Project Veneția le puteți citi intrând pe aceste Linkuri:
Hai Hui Prin Venetia – Partea 1
Dacă iti place acest articol și vrei să ținem legătura te poți abona aici:
Burano, Insula fără Timp




Noi am lăsat insulele pentru ultima zi. Și pentru că citisem destul de mult înainte, am luat decizia cumva înțeleaptă de a merge direct în Burano.
Am preferat să petrecem o zi întreagă în Burano și să avem motiv să ne întoarcem pentru Murano sau Lido.
Și bine am făcut.
În Burano chiar nu mai ai cum să ajungi pe jos. Și nici înot.
Variantele sunt Vaporetto nr 12 de la Stația Fondamente sau dacă îți place să te complici,
poți lua Vaporetto 4.1 sau 4.2 până în Murano și apoi 12.
Cum vă spuneam și în articolele anterioare, Easy Guide Veneto și AVM Holding sunt două aplicații
gratuite care vă vor fi de mare ajutor. Prima este un soi de ghid care vă plimbă prin toate punctele de interes ale Veneției iar a doua vă luminează întunericul transportului
în comun.

Faza super tare este că vei plăti 25 euro/zi/bilet, cu care poți forfoti toată ziua prin insule,
iar seara poți folosi același bilet într-o plimbare romantică pe Canale Grande.
Tips:
Dacă te apucă plimbatul noaptea pe Canale Grande, ia-ți un fes cum zicea mamaie. Sau o basma.
Sau o perucă. Crede-mă, îți zboară și gândurile de la curent. Noi am fost foarte “organizate” și am avut un fular.
La patru persoane! Fiecare câte un ciucure, cum ar veni.
Burano este locul în care am experimentat realmente “time elapse”.
Și cred că cel mai potrivit mod în care poți cunoaște acest loc aparte este să te lași pur și simplu rătăcit pe străduțele lui.
Să umbli teleleu.
Sau creanga.




Burano, vine teoretic de la Porta Boreana, adică poarta aflată la Nord – Est, cea care dădea și direcția vântului.

Primele case din Burano (mai sunt și astăzi câteva ruine) erau de fapt niște căsuțe din piloni,
cu pereții realizați din stuf țesut și ulterior tencuiți cu noroi.
Adică un fel de chirpici de pe la noi.
Iar când spun casă, exagerez, pentru că acea construcție se limita la o singură cameră în care
erau paturi din Frunze uscate.
Primii locuitori ai insulei au fost de fapt oameni foarte sărmani, în marea lor majoritate pescari și agricultori.
De fapt, Burano era un refugiu din calea triburilor barbare și nicidecum un oraș în sine, așa cum este astăzi.


Burano este Universul Culorilor.




Iar legenda lor pornește cam tot din aceste timpuri, când pescarii se pare că au început
să își vopsească casele în culori țipătoare pentru a le putea vedea mai ușor în ceață,
atunci când veneau de pe mare.
Astăzi, fiecare cartier are o culoare și spre deosebire de centrul Bucureștiului, nu te apuci
să dai cu bidineaua după pofta inimii sau dimensiunea șpăgii.
Ci doar cu aprobare de paletar de la Primărie.
Insula este împărțită în cinci cartiere:
San Martino Destro, Rio Zuecca, San Martino Sinistro, San Mauro, Giugecca și Teranova.
Există o singură piață care se numește Piazza Galuppi iar în centrul acesteia este Biserica San Martino Vescovo, construită undeva prin secolul XVI.
Clopotnița, atribuită arhitectului Andrea Tirali este un turn de 53 m înălțime și vreo 7 m la baza…înclinat.
Dar înclinat, nu jucărie. Bine, eu fiind cam amețită după vaporetto am crezut inițial că am halucinații.


Am descoperit Burano
Cum spuneam, rătăcind pur și simplu aiurea pe străzile lui.
M-am bucurat pentru a mia oară că vorbesc binișor italiana și am avut șansa de a afla multe lucruri interesante
chiar de la oamenii lui.
Pentru că ceea ce m-a fascinat a fost ospitalitatea lor și dorința de a-și spune poveștile.
În marea lor majoritate seniori, oamenii din Burano se bucură când renunți la aerele de turist pus pe negociat și te oprești pur și simplu la vorbă.
I-am cunoscut pe Carmella și pe fiul ei Giovanni care au un mic negoț cu fotografii de colecție.
Printate sub formă de cartoline, se vând cu 2 euro bucata și sunt fotografii realizate de familia lor de-a lungul timpului.
Am mâncat cantuccini făcuți de ea până am zis că plesnesc și am băut un expresso
de am simțit că îmi pleacă dinții în excursie.
Bine și când a aflat Carmella că nu sunt măritată s-a pus pe un scandal cu
“voi tinerii din ziua de azi nu mai aveți valori” de nu îmi mai trebuie predici vreo doi ani.
După care, m-a expediat la biserică să mă rog la Santa și a avut grijă să mă urmărească din pragul ușii.
L-a luat la rost si pe amărâtul de Giovanni care a lăsat fata să plece și uite de aia nu s-a însurat și stă pe capul ei.

De la biserică
M-am dus la vecinul ei, la Alessandro Biagini, cel care pictează niște sticluțe absolut divine, în care vinde acetto balsamico din producție proprie.
Omul stă la Tarabă, vorbește perfect germana și încă vreo 4 limbi și are timp pentru fiecare curios în parte.
Atâta bucurie câtă am văzut în sufletul lui Alessandro jur că nu mai văzusem de mult timp.
Îi simțeam doar o ușoară umbră de tristețe când oamenii încercau să negocieze cu el prețul și așa derizoriu al sticlutelor.
Și m-a durut.
Ca om care la rândul lui trăiește din “meșteșug” știu cât de derutant ți se poate părea când oamenii îți negociază arta.
Mi-am adus aminte de un articol citit înainte să plec, pe un blog destul de cunoscut de altfel,
în care oamenii erau îndemnați să nu cumpere de la artizanii din Burano…
pentru că scump, pentru că de fapt sunt replici chinezești și alte bazaconii.
Trist. Foarte trist.
Eu vă îndemn să le cumpărați minunile.
Să le ascultați poveștile.
Să le priviți mâinile arse, pătate de culori sau înțepate de ace.







Unde am mâncat in Burano.
Ne-am oprit să mâncăm la un mic local, ales pur și simplu la întâmplare.
Iar în Burano, meniul este format din pește, risotto cu peste, iar peste și fructe de mare.
Să fiu foarte sinceră am uitat cum se numea, însă cam toate micile localuri sunt pur și simplu niște bijuterii.
Și nu exagerez când spun bijuterii.
Am văzut doar fețe de masă apretate, impecabile, tacâmuri și farfurii pictate și nelipsita
mâță burtoasă la intrare pe post de gazdă.
Nu există casă, restaurant sau magazin fără o pisica la intrare.
Pur și simplu nu există.









Iar dacă vedeți foarte multe fotografii cu ferestre, aveți dreptate:
am făcut o obsesie pentru aceste pervaze colorate.


Burano este raiul celor pasionați de fotografie.
Eu am realizat toate aceste fotografii cu un Samsung A52, fără trepied și fără prea mari prelucrări.
Dantela din Burano
Am lăsat pentru final dantela, cea care face din Burano de fapt, o insulă faimoasă în toată lumea.
La Muzeul Dantelei nu am ajuns la timp, pentru că am stat la taclale cu Carmella și Alessandro.
Dar, am avut în schimb de la Alessandro adresa bunicii lui nu știu cui, care iese seara la portiță și brodează dantelă.
“Du-te tu când se lasă soarele după clopotniță, pentru că înainte nu iese”.
Cam așa ți se comunică ora în Burano.
Timpul este o noțiune fără sens acolo.
Rămăsesem doar eu cu vara mea și am ajuns la poartă la “nona” exact când soarele apunea.
Habar nu am câți ani avea nona și nici vecina ei.
Erau oricum atemporale. Fiind venită pe pile, m-au lăsat să le filmez și să le fotografiez.
Voi pune câteva reels pe Instagram cu nona brodând dantelă și vă faceți o idee.
Nona brodează de vreo 60 de ani pentru o mare parte din magazinele de pe insulă.
Meseria din păcate nu prea trece mai departe, pentru că tinerii au cam ales să plece (ca peste tot în lume, din păcate).
Ea brodează dantelă , iar vecina ei face broderii din mărgele.
Și stau acolo zilnic, în lumina apusului, în fața căsuței colorate, pe două scăunele vechi,
brodând cu o pace care te face să vrei să rămâi acolo.
Am luat cu mine această imagine a lor și cred că o voi purta mult timp în suflet.
Am rămas cu ele până aproape de ultimul vaporetto și habar nu am când am intrat iar în acea buclă de timp.




Am scăpat
Si de aici nemăritată pentru că dacă nu știați, În Burano ca de altfel și în Sicilia, bunicile sunt cele mai mari combinatoare.
Și totul se aranjează/negociază duminica la biserică.








Lor nu li se pare deplasat să te chestioneze ca la poliție: ești măritată, ai copii, cine-I maică-ta, etc.
Este însă o căldură, o familiaritate în felul în care te întreabă.
Sau poate am eu dor de o anumită nona, nu știu.
Sunt două feluri în care poți vedea Burano.
Turistic, pe repede înainte, hotărât să bifezi toate insulele într-o singură zi, sau …
Să decizi să rămâi acolo o zi întreagă, să îi dai timp unui cappuccino pe malul marii,
să stai de vorbă așa cum poți cu localnicii, să încerci să îi cunoști,
să aprinzi o lumânare în biserica lor, să iei prânzul la o tavernă micuță,
să îți faci siesta cu pahar de prosecco și să te bucuri de nona care brodează în apusul soarelui.
Decizia este a ta.
Înghesuită ca sardeaua pe vaporetto, într-un echilibru precar și cu ochii seminchisi de oboseală, încercam să îmi dau seama dacă ziua a fost reală.
Time elapse.
Dacă ți-a placut acest articol și vrei să ținem legătura te poți abona aici:
LINK ABONARE: https://samanthissima.ro/#text-2
Follow me on Instagram @samanthissima_blog
Facebook: Samanthissima
TikTok : Samanthissima_blog

4 Comentarii
Gabriela Marinescu
21 . 02 . 2023Mulţumesc
Pentru călătoria imaginară în care am fost acum, datorită stilului tău inconfundabil de a scrie.
samantha
22 . 02 . 2023Este ca si cum am plecat impreuna 🙂
Drum cu prioritate - Samanthissima
23 . 07 . 2023[…] https://samanthissima.ro/2023/02/burano-insula-fara-timp.html Photo by Kristina Bagana – Project Venezia […]
Mă întorc la tine! - Samanthissima
16 . 01 . 2025[…] Burano, Insula fara Timp […]